Într-un interviu acordat DC Medical, Andreea Nechita doboară barierile prejudecăților și oferă o lecţie de voinţă, determinare şi pozitivism. Pregătiți-vă să o descoperiți pe Andreea!
În România, sunt puține persoane cu dizabilităţi care profesează dintr-un scaun rulant în domeniul medical. Dar să întoarcem clepsidra. Ai fost diagnosticată cu amiotrofie spinală tipul III. În urma unei operaţii de ocluzie intestinală, viața ta a luat o nouă turnură. Privind în urmă, care a fost cel mai important moment care crezi că o definește pe Andreea de azi?
Andreea de astăzi este definită de absolut toate momentele din viața ei, atât cele plăcute, cât și cele mai puțin pozitive. Nu pot cataloga drept „cel mai important” moment. Consider că tot ceea ce se întâmplă în viața unui om, și mai ales în copilăria acestuia, ajută la conturarea și formarea personalității acestuia. Totuși, probabil că un moment decisiv în destinul meu a fost cel în care am luat decizia fermă de a susține admiterea la medicină, imediat după ce am rămas imobilizată în scaunul cu rotile. O astfel de situație care apare la o vârstă fragedă poate să te forțeze către o maturizare mai rapidă și, în mod paradoxal, poate fi una benefică. Toate evenimentele din viața noastră se petrec cu un scop, chiar dacă pe moment tendința noastră este de a judeca, de a ne plânge, ulterior înțelegem că, de fapt, s-a întâmplat pentru binele nostru! Unele lucruri se desfășoară așa cum trebuie, nu cum vrem noi să fie!
Ai parcurs un drum lung. Ești medic rezident la Secţia Dermatovenerologie a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Ne povestești despre o luptă, un eșec și un succes din parcursul tău de până acum?
Acum sunt în ultimul an de rezidențiat, în anul V. Până acum, nu am avut parte de niciun eșec, în schimb, singura luptă pe care o am uneori (deși e mult spus), este cea în care trebuia să mă justific în fața pacienților că, într-adevăr, fac parte dintr-o echipă medicală. Rareori mi se mai întâmplă acum. Am învățat care trebuie să fie abordarea și atitudinea mea față de ei. Le înțeleg perfect curiozitatea și suprinderea pentru că nu în orice spital vei întâlni un medic în scaun cu rotile. Am avut parte de un colectiv care m-a perceput ca pe o colegă perfect normală și acest lucru a fost în avantajul meu. Nu consider că am avut o luptă personală, ci există una generală, aici referindu-mă strict la lipsa de respect a unora față de cadrele medicale, la nerăbdare, scepticism. Desigur, nu trăim cele mai ușoare timpuri, și, din păcate, nici contextul pandemic actual nu ne-a ajutat, din contră. Tot efortul meu a fost însoțit și de succes pe parcursul rezidențiatului. Așa cum am precizat și mai sus, nu am avut probleme de integrare și asta a contat enorm. Mi-am dorit încă de la admitere să devin medic dermatovenerolog, motiv pentru care m-am implicat cu interes în tot ceea ce presupune activitatea mea. În cazul meu, succesul constă în deschiderea și încrederea pe care o au pacienții. Ar fi putut să fie o mare problemă și acest aspect, chiar dacă unii dintre ei încă folosesc ca și criteriu de identificare „doctoriță în scaun”. Nu am cum să nu recunosc și respectul multora dintre ei pe care mi-l oferă!
În ţara noastră, conceptul de discriminare se manifestă pe planuri multiple. Există persoane care nu sunt de acord cu prezenţa ta în „lumea medicală”? Ai simţit că ai fost discriminată?
Categoric da, au fost, sunt și vor mai fi persoane care nu îmi înțeleg rolul meu în lumea medicală. Voi repeta de fiecare dată faptul că medicina nu este un maraton de alergat, ci mai degrabă un act de a înțelege, de a asculta pacientul cu totul. Medicina nu se practică pe de rost! Am avut parte de o singură situație discriminatorie în primul an de facultate. Acum nu îi mai permit nimănui să facă asta. Am promis că voi merge să îl salut pe domnul respectiv după ce termin rezidențiatul. Și o voi face! Cât timp îmi știu sarcinile, responsabilitățile, limitele și cât nu deranjez pe nimeni, încercând să fiu cât mai discretă, nu înțeleg de ce să apară discriminarea în cazul meu. Rolurile se pot inversa oricând și asta nu înțelege multă lume.
Integrarea socială a persoanelor adulte cu dizabilități - ce notă i-ai da României la acest capitol şi de ce?
Iertată să îmi fie lipsa de indulgență, dar nu putem vorbi despre integrare socială a persoanelor cu dizabilități din moment ce nu avem accesibilitate. Notă? 2 cu siguranță. O persoană într-un scaun rulant reduce considerabil ieșirile din cauza lipsei de acces. Unei astfel de persoane îi este extrem de greu să se deplaseze chiar și în scop medical. Câte orașe din România întrunesc totalmente astfel de condiții? Niciunul. O integrare socială înseamnă un acces către educație și apoi în câmpul muncii. Într-adevăr, sunt și persoane care se mulțumesc doar cu pensia de handicap, dar sunt și foarte multe care și-ar dori o rampă de acces într-o școală, universitate, un centru de învățare și apoi un loc de muncă. Nu cred că a cerut nimeni condiții luxuriante după modelul celorlalte țări civilizate, dar cred că minimul ar putea fi asigurat. Personal, nu văd mulți oameni cu dizabilități pe stradă, deși sunt foarte mulți care preferă varianta mai sigură: izolarea. Uneori am senzația că sunt singură din oraș care iese în spații publice.
Dacă ai fi ministru al Sănătăţîi, care ar fi primele trei decizii pe care le-ai lua?
În primul rând, aș ține cont de nevoile cetățenilor, iar în acest sens aș face posibilă procurarea tuturor medicamentelor necesare, astfel încât pacienții să nu mai fie nevoiți să se deplaseze pentru tratament în alte țări. În al doilea rând, ar fi benefică asigurarea unui loc de muncă tuturor medicilor tineri care termină rezidențiatul. Este foarte greu ca, după 11 ani de învățat, să nu ai siguranța și liniștea unui post. Cea de a treia decizie ar fi înființarea mai multor centre de paleatie.
Cum a fost în pandemie pentru tine? Știu că susții vaccinarea. Ce le-ai spune celor care, în continuare, nu cred în vaccin?
Perioada de pandemie a fost una incertă, ca pentru mulți alții. Lucrurile se schimbau de la o zi la alta, nu se știau multe detalii despre virus, tratament, prevenție, vaccin, iar toate aceste lucruri au dus la instalarea unei stări de frică în rândul pacienților. Da, susțin vaccinarea pentru că știu ce înseamnă boala și am încredere în medicină! Fiecare este responsabil pentru viața lui și a celor din jur. Eu nu mai am ce să le mai spun celor care nu cred în vaccin. Trebuie să ai capacitatea să filtrezi informațiile despre acest subiect și să identifici rapid o informație falsă, căci nu degeaba se efectuează atâtea studii. Am obosit cu toții să luptăm cu aberațiile scrise pe grupurile din mediul online, cu propaganda BOR împotriva vaccinului și a existenței virusului. Medicina și religia se îmbină până la un moment dat, apoi ești propriul tău arbitru.
Dacă ai putea să-i îndemni pe toţi să facă un singur lucru, care ar fi acela?
Să fie responsabili pentru tot ce fac.
Ce îți dorești cel mai mult de la cariera ta? Care e cel mai mare vis?
Momentanm mă pregătesc pentru examenul final. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să am putere de muncă, să îmi practic meseria cu demnitate și să pot să ofer ajutor. Despre cel mai mare vis vă voi vorbi, cu siguranță, atunci când se va realiza. Unele lucruri trebuie să se materializeze în liniște!
Unde te simţi cel mai fericit om?
Nu am un loc anume. Starea mea nu e influențată de un anumit loc, ci de oamenii din jur. De obicei, sunt împlinită în jurul oamenilor pozitivi, puternici, curajoși și luptători. Nu voi sta niciodată într-un mediu dormant, alături de oameni care stagnează!
Aveți grijă de voi!
Foto: Facebook Andreea Nechita
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCMedical și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook DCMedical și pagina de Instagram DCMedical Doza de Sănătate și accesează mai mult conținut util pentru sănătatea ta, prevenția și tratarea bolilor, măsuri de prim ajutor și sfaturi utile de la medici și pacienți.
