Dacă ați petrecut nenumărate ore, în copilărie, ca să capturați, antrenați sau să luptați cu personajele din jocul Pokemon, în creierul vostru poate exista o zonă care se activează și acum când vedeți imaginile lui Wobbuffet, Bulbasaur și Pikachu. Psihologii de la Stanford au demonstrat o activare preferențială în creierul persoanelor care au jucat, intens, în copilărie, jocurile video Pokémon, la vederea respectivelor personaje.
Constatările, publicate online în revista Nature Human Behavior, ajută la elucidarea a doua mistere legate de sistemul nostru vizual. „E o întrebare deschisă în acest domeniu de ce avem regiuni ale creierului care răspund la cuvinte și chipuri, dar nu și la mașini", a spus primul autor al studiului și absolvent al Școlii de Umanitate și Științe de la Standford, Jesse Gomez. „De asemenea, a fost un mister de ce aceste activări apar în același loc în creierul tuturor".
Expunerea trebuie să înceapă în copilărie
Un răspuns parțial vine din studii recente efectuate pe maimuțe, La Facultatea de Medicină a Harvard. Cercetătorii de acolo au descoperit că pentru ca regiunile dedicate unei noi categorii de obiecte să se dezvolte în cortexul vizual - partea creierului care procesează ceea ce vedem - atunci expunerea la aceste obiecte trebuie să înceapă în copilărie, atunci când creierul este deosebit de maleabil și sensibil la experiența vizuală.
În timp ce se întreba dacă există o modalitate de a testa dacă acest lucru era valabil și în cazul oamenilor, Gomez și-a amintit de copilăria sa și de nenumăratele ore petrecute în jocurile video, precum și un joc în special: Pokemon Red and Blue.
„Am jucat-o non-stop începând cu vârsta de 6 sau 7 ani", a spus Gomez. „Am continuat să joc în copilărie, pe măsură ce Nintendo continua să vină cu versiuni noi".
Gomez a motivat că, dacă expunerea timpurie în copilăriei este critică pentru dezvoltarea regiunilor dedicate creierului, atunci creierul său - și ai altor adulți care au jucat Pokemon în copilărie - ar trebui să răspundă mai mult la personajele Pokémon decât la alte tipuri de stimuli. Și din moment ce personajele Pokémon de la jocuri par foarte diferite de obiectele pe care le întâlnim în mod obișnuit în viața de zi cu zi, teoriile vizuale fac predicții unice despre locul în care ar trebui să apară activarea pentru Pokémon.
„Ceea ce a fost unic la Pokémon este că există sute de personaje și trebuie să știi totul despre ele pentru a putea juca cu succes. Jocul răsplătește jucătorii pentru individualizarea a sute de astfel de personaje mici, asemănătoare", a spus Gomez. „M-am gândit: Dacă nu ai o regiune pentru asta, atunci nu se va întâmpla niciodată".
Primul joc Pokemon a fost lansat în 1996 și a fost jucat de copii și de 5 ani, dintre care mulți au continuat să joace versiuni ulterioare ale jocului până în adolescență și chiar și la vârsta adultă. Jocurile nu numai că i-au expus pe acești copii la aceleași personaje de nenumărate ori, dar i-au și răsplătit atunci când au câștigat o bătălie Pokemon sau au adăugat un personaj nou în enciclopedia de joc, denumită Pokédex. În plus, fiecare copil a jucat jocurile pe același dispozitiv - Nintendo Game Boy - care avea același ecran mic, și le-a impunea să țină dispozitivele la aproximativ aceeași lungime a brațului distanță de ochi.
Acest ultim punct, realizat de cercetătorii de la Stanford, ar putea fi folosit pentru a testa o teorie vizuală numită „polarizare a excentricității", care pretinde că mărimea și localizarea unei regiuni dedicate în creier depinde de două lucruri: cât de mult din câmpul nostru vizual ocupă respectiva imagine, și, de asemenea, care părți ale vederii noastre - centrale sau periferice - le folosim pentru a o vedea.
Jucând Pokemon pe un ecran mic înseamnă că personajele ocupă doar o mică parte din centrul de vedere al jucătorului. Conform teoriei, activarea preferențială a creierului pentru Pokémon trebuie găsită în partea din cortexul vizual care procesează obiectele în zona noastră centrală sau foveală (fovea centralis).
Cum a fost realiziat studiul
Gomez a recrutat adulți care au jucat Pokémon intensiv ca și copii. El a găsit 11, inclusiv el însuși și Michael Barnett, manager Laboratorului, la acel moment și un co-autor al studiului.
Atunci când subiecții au fost plasați în interiorul unui RMN funcțional și au privit sute de personaje aleatoare Pokémon, creierul lor a răspuns mai mult la imagini comparativ cu un grup de control compus din oameni care nu au jucat Pokemon în copilărie. Cercetătorii au constata că chiar și arătând imagini din versiunile mai noi ale jocului, s-a înregistrat o activare a aceleiași zone din creier.
Locul de activare din creier pentru Pokémon a fost, de asemenea, consecvent în rândul indivizilor. Zona a fost localizată în aceeași structură anatomică – parte din creier care se află chiar în spatele urechilor, numit șanțul occipitotemporal (Sulcus occipitotemporalis). Adesea, spun cercetătorii, această regiune răspunde în mod obișnuit la imaginile animalelor (care seamănă cu personajele Pokémon).
„Cred că una dintre lecțiile care reies din studiul nostru este că aceste regiuni ale creierului care sunt activate de vederea noastră centrală sunt în special maleabile pentru experiențe intensive", a spus Grill-Spector.
Maestru în improvizații
Noile descoperiri sunt doar cele mai recente dovezi că creierul nostru este capabil să se modifice ca răspuns la învățarea prin experiențe, la o vârstă foarte fragedă, a spus Grill-Spector, dar există constrângeri subiacente în creier care decid și ghidează modul în care aceste schimbări se desfășoară.
La fel ca un un cântăreț bun de jazz, care inventează spontan melodii noi în timp ce respectă liniile muzicale, creierul este un maestru în improvizație care poate crea noi activări dedicate personajelor Pokémon, dar trebuie să respecte anumite reguli - cum ar fi cele referitoare la obiecte preferențial văzute cu privirea noastră centrală - pentru locul în care pot avea loc aceste activări.
Pentru părinții care văd acest studiu ca o dovadă că jocurile video pot avea un efect de durată asupra creierului copiilor sensibili, Kalanit Grill-Spector, profesor la Standford, a spus că creierul nostru este capabil să conțină mulțimi de astfel de zone. „Cortexul vizual este alcătuit din sute de milioane de neuroni", a arătat ea. „Avem capacitatea de a codifica multe, multe modele în acea parte a cortexului".
Gomez a menționat, de asemenea, că toți subiecții de test care au jucat Pokemon intensiv în copilărie au ajuns adulți cu succes. „Aș spune părinților că oamenii care au fost incluși în acest studiu sunt doctori", a subliniat el. „Toți se descurcă foarte bine".
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCMedical și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook DCMedical și pagina de Instagram DCMedical Doza de Sănătate și accesează mai mult conținut util pentru sănătatea ta, prevenția și tratarea bolilor, măsuri de prim ajutor și sfaturi utile de la medici și pacienți.
