Agresivitatea copiilor poate avea printre cauze inclusiv frica părinților, o frică pe care aceștia o manifestă ”de gura lumii”, dar și din prea multe libertăți, pe care părinții le dau tot de frică, dar și pentru că în propria copilărie au fost traumatizați la rândul lor.
Astfel, se creează un cerc vicios din care cu greu se poate ieși, o situație care pe termen lung este nocivă atât copilului, cât și părinților care sunt neputincioși.
”Avem de-a face cu o schimbare de univers a minorului în mai multe direcții. Direcția de acceptare a poziției în familie. Direcția de acceptare a valorii în familie. Direcția de acceptare sau neacceptare a dorințelor personale rezolvate, respectiv care au rezonanță în familie. Impactul pe care familia îl are asupra minorului. Invizibilitatea pe care minorul o are în interiorul familiei.
Și mai avem un element care se numește în felul următor: consacrarea unui spațiu și a unui timp personal încercării de înțelegere din partea minorului, a familiilor care sunt în jurul său ce nu au legătură cu familia sa.
De aici și dorința de, uneori, răzbunare sau manifestări asociale, anormale, nonechilibrate, atât la școală, cât și în locul în care trăiește.
De aceea când intrați în camera unui adolescent și găsiți pereții vopsiți în negru și tavanul tot în negru, vă gândiți ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat? Am intrat în camera obscură”, se întreabă psihologul Radu Leca, în cadrul emisiunii Ultrapsihologie de la DC News, unde subiectul dezbătut este cel privind cauzele agresivității la copii.
”Modul acesta de creștere, din păcate, a tot ceea ce înseamnă agresivitate în mediul școlar la copii mai are două cauze extrem de importante:
- noțiunea de răsfăț la care copilul a fost supus de către bunicii materni sau paterni
- noțiunea de lipsă de creștere, proastă creștere, neimplicare a tutorilor sau a adulților ce sunt dispuși să-l învețe ceva.
Tipul de diferențieri pe care acesta le face între sine și ceilalți copii, între familia lui și celelalte familii, între sine și familia celorlalți din jur, modul în care este privit la școală de către colegi, cum îi se vorbește, cine ce îi spune și atunci avem uneori explozii”, a mai spus psihologul.
De asemenea, mai spune Radu Leca, agresivitatea se bazează pe încă două elemente care au legătură cu noțiunea de acceptare.
Părinților le este frică de proprii copii
Întrebată dacă ”avem de-a face cu acceptare pe etape, atât în familie, cât și la școală a minorului”, Ramona Dumitru Popescu, psihoterapeut cognitiv comportamental, a afirmat că nu crede în existența acestei noțiuni, nici măcar în familie.
”Chiar dacă părinții au o atitudine aparent de acceptare, în sinea lor nu îl acceptă așa, pentru că ei, de fapt, văd toate lucrurile astea.
Dar este un fenomen ciudat, fenomenul în care părinților le este frică de copii. Adică, părinții se feresc ca al lor copil să aibă niște reacții și atunci îi fac pe plac. Nu înseamnă că îl accept așa cum este, dar mi-e frică de el, mi-e frică de reacție. Mi-e frică de ce ar putea să se întâmple” a spus Ramona Dumitru Popescu.
Mai mult decât atât, Radu Leca a plusat și a afirmat că printre cauzele agresivității la copii se poate număra și acest aspect, al fricii părinților față de reacția propriilor copii.
”Observ o frică a părinților foarte bine încapsulată, foarte bine stăpânită, doar că cei mici o simt. (...)
Părinții se tem de reacție, de reacție agresivă, de reacție violentă, de cuvinte deranjante, de scandal, de tantrumuri. Asta evident se duce către: Să nu ne facem de râs, ce o să zică X, Y, Z. La școală, ce o să zică, ce o să facă. Și ne ducem conduși de gura lumii”, a mai spus Ramona Dumitru Popescu.
De asemenea, Radu Leca a întrebat-o pe aceasta cum se poate ajunge în situația ca un părinte sau tutore, ce ar trebui să fie matur și emoțional, să se teamă de propriul copil.
”Se teme de propria neputință. Din moment ce-i dai copilului, de la vârsta de 1 an și jumătate, 2 ani, acces pe telefon, televizor, iar după ce copilul devine dependent și tu vrei să îi iei telefonul, că brusc realizezi că nu este ok și atunci te gândești: Hai să il iau. Iar copilul intră în sevraj, ca orice dependent. Și acest sevraj este greu de suportat.
Mai sunt și părinții care nu suportă să își vadă copilul plângând, să nu sufere.
Deci mai bine lasă că mă sacrific eu, fac eu, înghit eu, suport eu, dar să nu sufere copilul, pentru că eu știu prin ce greutăți am trecut în copilăria mea și în viața mea de adult și în toată viața mea și nu vreau acest lucru pentru copil”, a explicat psihoterapeutul Ramona Dumitru Popescu.
Ce trebuie să facă părinții
Radu Leca a întrebat ce trebuie să facă acest tip de părinți pentru a nu se mai teme, în mod real, de proprii lor copii.
”Să se uite în interiorul lor și să vadă, de fapt, de ce se tem, care este frica lor. (...)
Am tot stat și am analizat și m-am gândit care este faza, ce se întâmplă. Aud părinți care spun: Eu mi-am promis înainte să am copilul că niciodată nu voi proceda cum a procedat mama sau tată.
Dar cum vei proceda? Diferit. Total diferit. Cum adică îi voi oferi copilului tot eu n-am avut în copilărie.
Aici intră și regulile. Acei copii care au fost crescuți într-un mediu strict cu părinți autoritari și au avut regulă după regulă, după regulă. Au zis (n.r. părinții, acei copii stricți): Eu profund traumatizat, n-o să-i dau copilului meu nicio regulă.
Și atunci când părintele, de fapt, nu știe ce vrea, nu știe cum ar trebui să fie. Nu știe unde trebuie să ajungă”, a mai spus Ramona Dumitru Popescu.
Vezi și: Ce se ascunde în spatele agresivității. Radu Leca: Avem de-a face cu un parenting care este eșuat
Mai multe în video:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCMedical și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook DCMedical și pagina de Instagram DCMedical Doza de Sănătate și accesează mai mult conținut util pentru sănătatea ta, prevenția și tratarea bolilor, măsuri de prim ajutor și sfaturi utile de la medici și pacienți.
