Care este punctul comun între fugă, încremenire și tresărire? Sunt reacții instinctive de frică în fața unor amenințări potențiale, cum ar fi atunci când un obiect se mărește rapid în câmpul vizual. Iminența pericolului declanșează un reflex de fugă sau de încremenire, chiar înainte de a putea identifica exact natura pericolului. Aceste comportamente apar fără a fi necesară o învățare prealabilă și sunt esențiale pentru supraviețuire, deoarece permit reacții rapide în situații periculoase.
„Deși aceste reacții sunt instinctive, ele pot fi modificate sau rafinate prin învățare. Este esențial pentru ca indivizii să se poată adapta mai eficient la mediul lor”, explică Sara Mederos, cercetătoare la University College din Londra (Marea Britanie), într-un interviu pentru Sciences et Avenir. De exemplu, copiii pot fi inițial speriați de zgomote puternice, precum focurile de artificii, dar, pe măsură ce trăiesc experiențe inofensive, pot învăța să le aprecieze. Posibilitatea de a ne elibera de reacțiile instinctive joacă un rol crucial: adaptarea. „Un defect al acestui mecanism poate duce la răspunsuri inadecvate sau excesive de frică”, explică echipa coordonată de Sara Mederos. Cercetătorii britanici au identificat circuitul neuronal responsabil de acest proces de învățare, iar rezultatele lor au fost publicate în prestigioasa revistă Science.
Sara Mederos: Frica este un răspuns emoțional la o amenințare percepută, esențial pentru supraviețuire, dar care poate deveni aberantă când este excesivă, așa cum se întâmplă în cazul sindromului de stres post-traumatic, al anxietății și fobiilor. Există două tipuri principale de frică: una instinctivă și alta învățată. Frica instinctivă este înrădăcinată în creier și se declanșează fără experiență prealabilă, de obicei ca răspuns la amenințări biologic semnificative, cum ar fi prădătorii, durerea sau pericolele de mediu, precum înălțimile.
Pe de altă parte, frica „învățată” apare prin experiență, atunci când un individ își amintește un eveniment amenințător și își modifică reacțiile viitoare la situații similare. Unele dintre circuitele cerebrale care controlează frica învățată nu sunt esențiale pentru reacțiile de frică instinctivă, cum ar fi amigdala, hipocampul sau anumite părți ale cortexului cerebral. Totuși, aceste tipuri de frică împărtășesc și unele căi neuronale, în special acele zone ale creierului care sunt implicate în exprimarea fricii, cum ar fi reacțiile de tresărire, încremenirea sau modificările fiziologice, precum accelerarea ritmului cardiac și respirator.
În studiul dumneavoastră, șoarecii au învățat să nu mai se teamă de umbrele care se măreau, simulând apropierea prădătorilor și proiectate în cușca lor, deși inițial declanșau o reacție de fugă. Ce s-a schimbat în creierul lor?
Într-adevăr, după mai multe expuneri la același stimul, au învățat că acesta nu reprezenta o amenințare reală și și-au adaptat răspunsul, ceea ce le-a permis să exploreze cușca în loc să fugă. Acest proces de învățare a fost însoțit de modificări neuronale. Subthalamusul joacă un rol-cheie în declanșarea reflexului de fugă. Odată cu experiența, unii neuroni au început să elibereze neurotransmițători numiți endocanabinoizi în talamus, ceea ce a inhibat circuitul de fugă al subthalamusului.
O parte a cortexului vizual, situată în partea posterioară a creierului, este, de asemenea, esențială pentru depășirea reacțiilor instinctive. Am folosit optogenetica, o tehnică ce permite modularea activității unui grup de neuroni prin lumină, pentru a inactiva conexiunile acestuia către talamus. Rezultatul? Adaptarea nu a avut loc.
Cum persistă învățarea în creier?
Se crede că amintirile sunt stocate în creier prin modificarea conexiunilor dintre neuroni. În studiul nostru, memoria suprimării reacțiilor de frică pare să fie stocată într-o parte a talamusului numită vLGN. Odată cu experiența, anumite conexiuni care favorizează reacția de fugă sunt slăbite, iar această modificare persistă în timp. Datorită acestui mecanism, neuronii vLGN devin mai activi și dezvoltă o influență semnificativă asupra circuitelor fricii din creier, pe care le inhibă.
De ce este important să putem depăși această frică?
Fuga continuă de diverși stimuli din mediu, chiar și atunci când aceștia nu sunt periculoși, poate fi costisitoare, atât din punct de vedere energetic, cât și al oportunităților ratate, cum ar fi căutarea hranei, a unui partener sau explorarea unor noi teritorii. Adaptarea comportamentului în fața situațiilor inofensive poate fi, așadar, extrem de benefică pentru un individ.
Pentru oameni, aceasta a fost o realitate acum mii de ani. Totuși, în societățile moderne, amenințarea de a deveni pradă nu mai este o preocupare – nu mai înfruntăm lei în savană. În schimb, mediul nostru a generat noi tipuri de frici, care pot provoca situații extrem de stresante sau chiar paralizante pentru anumite persoane.
Să luăm exemplul vorbitului în public: adresarea către o mulțime poate declanșa o reacție instinctivă de frică, determinând comportamente de evitare. La început, majoritatea oamenilor resimt anxietate, cu simptome similare celor experimentate în fața unui prădător, cum ar fi transpirația excesivă și ritmul cardiac accelerat. Totuși, prin practică, indivizii pot învăța că vorbitul în public nu este o amenințare, ci o oportunitate valoroasă – un prilej de a împărtăși cunoștințe, de a interacționa cu colegii și de a stabili o conexiune cu publicul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCMedical și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook DCMedical și pagina de Instagram DCMedical Doza de Sănătate și accesează mai mult conținut util pentru sănătatea ta, prevenția și tratarea bolilor, măsuri de prim ajutor și sfaturi utile de la medici și pacienți.
